Mara Nicoara

Armurile timpului

Pe muntele cu crini urc tot mai încet
Sudoarea m-a îmbrăcat în cămăşi de aur,
Trupul meu, pe care îl port, este tot mai greu,
Trupul meu, niciodată mulţumit:
Vrea să bea toate mările pămîntului,
Vrea să mănînce generaţii întregi de holde,
Turme de miei, păsările domestice,
Esenţa subtilă a fuctelor putrede,
Vrea să danseze printre
trupurile de foc ale bărbaţilor.
Şi eu, care vreau să mă ridic la
puritatea stelelor,
Să cuprind cu mintea formele stranii
Îngrămădite în gheţarii istoriei:
Plantele aburoase, animalele ciudate,
inorogii, îngerii, gîndurile omenirii ca nişte
semne de aur,
Să pun ordine în haosul lumii,
Trebuie să fiu slujnica acestui trup:
Să îi dau mîncare, apă, să-l culc,
să-l apăr de căldură şi frig.
Pribegim prin lumea aceasta
În căutarea unui grăunte de fericire
Trecem peste munţi, fluvii, mări, deşerturi, oraşe,
pînă cînd ajungem la ultimul rîu, ultimul rîu.
Vine un timp cînd ne îmbolnăvim de moarte:
Eu, o fată subţire îmbrăcată în mătase roz
Stînd melancolică la masă în restaurant
Şi bărbaţii dansînd în mîini în jurul meu,
Vine o vreme cînd realizezi limita subţire
Dintre viaţă şi moarte,
Eu tot mai înţeleaptă, cînd lucrurile
din jurul meu se veştejesc tăcute şi dispar:
Casele vechi ale oraşului, farfuriile,
batistele, ochii mei tineri,
sînii mei care spărgeau rochiile,
toate alunecă în zăpadă,
Sînt duse aiurea de vînt, ca puful păpădiilor.
Nu mă pot bucura de grădina cu cimbrul mirosind
bezmetic
Cînd ştiu că mîine nu vor mai fi aceleaşi frunze.
Amurgurile din crini ale timpului:
Mereu se frînge cîte un fir,
Holdele fragede tot mai rare,
Şi noi
Tot mai vulnerabili.

Floarea e mugur, floarea e fruct
Floarea este alta în fiecare zi
Zăpada iernii căzînd de pe crengi
E putredă, ies din ea
Viermi albaştri şi fragezi de lumină.
Gura ta de purpură
Spune rîzînd cuvinte pe care nu le aud
Mi-este atît de foame de tine
Încît te-aş bea, te-aş respira, te-aş dormi,
Aşa cum umple de somn un nor de aur
Obiectele întîlnite în calea lui pe pămînt,
Aşa cum absoarbe în el,
Gălbenele şi grădini, turnuri şi oraşe
Un nor gravid cu toată lumea aceasta.
Nici un cuţit
Nu mă poate rupe de tine.
Poile mă pasc, zilele mă poartă
în maşini albastre.

Hainele tale de hoinar pe străzile oraşului
le deschei:
Balonzaidul alb, mirosind a corăbii
Şi mare depărtată,
Pantalonii, cu manşetele pline cu seminţe de flori
Şi cu praf cules din parcuri galbene
O, dar cămaşa, cămaşa mirosind atît de ameţitor
a tine.
Tu, cea mai frumoasă moarte a mea,
Cînd fluviile plăceri lunecă
Punale de argint, luminînd prin sînge.
În fiecare seară îmi dau foc
În faţa cortului tău de rege
Eşti ultimul hotar al vieţii
Stau cu obrazul sprijinit de pieptul tău
Sînt atît de luminoasă şi pură
Dar zăpada din sufletele noastre
Nu topeşte răul din lume, spaima şi moartea.
Berbeci cu coarne răsucite
Armăsari viguroşi cu vene înnodate, nişte regi,
Ducînd spre alte pămînturi şi alte ierburi
Neamul curat al cailor.
O, lumea asta ca o oglindă
În care se văd străzi, oraşe, oameni,
trenuri, cîmpii,
Dar unde sînt obiectele reale, oamenii,
În care cer există, şi noi sîntem doar imaginea
lor simetrică?
Din ce buzunar a căzut oglinda aceasta
Rostogolindu-se prin hăuri întunecate?
Plouă în grădini peste melci,
Copilul nostru creşte în somn.

Pentru că nu sîntem egali:
eu pot munci cît şapte
el nu poate munci nici cît unul,
Pentru că eu am nevoie pentru a putea exista
De o bucată de pîine şi un pat unde să dorm,
Dar ca să pot trăi,
Îmi trebuie bibliotecă, salon, dormitor,
O sută de perechi de ciorapi de aur
Şi nu umilinţa unei singure perechi de ciorapi
Şi groaza în autobuz că se duce firul,
Zidurile acelea, pline cu afişe, inscripţii porno,
Dincolo de care se întinde libertatea
Unui cer cu stele norocoase.
Trec pe străzi cu lumina din suflet
Şi nimeni nu mă vede.
Copacul acesta uriaş şi vechi este biblioteca
Gîndurile înţelepţilor lumii ard cu litere de foc
Dar eu nu am nevoie să gîndească nimeni pentru mine,
Şi-mi fac din viaţă pasăre sau crin albastru sau
minge de fotbal
Sau lumină peste holda verde şi tînără
Ploile mă tocesc, trandafirii mă miros, marea
mă bea
Numai sufletul, pasăre galbenă,
Zboară deasupra,

 

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.