Despre aiuriţi
„Eu o mîn după viţei, ea-mi aduce clopoţei!", zice o vorbă românească despe cei aiuriţi. Dar mie ăştia îmi plac, din solidaritate.
Mama m-a trimis, cînd erau inundaţii în Ardeal, să cumpăr de cei cîţiva lei pe care îi aveam în casă o pîine, şi eu, în loc să cumpăr mîncare din autoservirea cu rafturile golite, am cumpărat un buchet de narcise de la o ţărancă, venită tot atît de ciudat prin apele care acopereau oraşul, să vîndă flori.
Mă duc să-mi cumpăr o fustă şi mă întorc cu jucării mecanice.
În loc de palton am luat un tablou.
De aceea sînt solidară cu toţi aiuriţii. Cu toţi zăpăciţii. Cu uitucii şi nebunii.
M-a trezit o dragoste ca o bombă din care explodează maci pe o cîmpie verde. Şi eu cînt, şi o cheltui, şi mă risipesc strălucind în vînt şi nu-mi pasă de zilele care vor veni.
Mi-am trimis copilul mare să cumpere pîine şi el a cumpărat o călătorie pentru vis. Şi aşa face în fiecare zi.
Copilul cel mic stă sub pomul de iarnă şi aşteaptă să se coacă bomboanele.