Mara Nicoara

Despre fericire

Am fugit pînă în culmea vieţii după fericire. Şi cînd am întîlnit-o, nu am ştiut s-o recunosc. Dulceaţa zilelor, prezenţa voastră lîngă mine, inima voastră lîngă inima mea. Păpădiile ţîşnind din crăpăturile trotuarului. Copilul dîndu-se în leagăn şi acoperind soarele. Ceasurile albe între liniştea cearceafurilor de levănţică. Bucătăria mirosind a ciorbă aromată, copiii ţipînd şi răsturnînd scaunele, toate aceste zgomote ale vieţii.
Fericirea este calmă. Trebuie să accepţi lucrurile aşa cum sînt. Copilul mic a învăţat două cuvinte: „mama" şi „nu". Deja mi se împotriveşte. Deja mă neagă. Ţipă, dă din picioare, strigă „nu" pînă obţine ce vrea. Vrea altceva decît ce cred eu că e bine.
Am plantat un măr, şi creşte de capul lui. Via s-a prins toată de gardul vecinului şi încearcă din răsputeri să treacă de el în curte.
Nu-i nimic, mă consolezi, totul trece.
Toate obiectele curg în jurul nostru, duse de apa timpului. Dar, nenorocirea este că şi noi trecem. Dacă ar fi după mine, aş rămîne de tot în această căpiţă parfumată de zăpadă. Aş rămîne veşnic tînără şi cu ochii verzi.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.