Mara Nicoara

Despre suflet

Am venit cu trupul acasă, cu sufletul am rămas într-un oraş plin cu castele albastre şi cu ciori albe.
Sufletul acesta, pe care nu îl pot struni, înfulecă lacom tot ce vede: miniaturile aurite ale vechilor cărţi, flori, sutele de cărţi ale bibliotecilor, purpura unui amurg, porţelanuri, încrustaţiile unui cristal greu, tot ce scînteie, miroase, tot ce e frumos. Bine că nu ne putem hrăni cu sufletul, că aş fi înghiţit lumea. Aşa, mă înghite ea pe mine.
Nu e adevărat că tot ce ating eu, arde. Am pus palmele pe un bărbat, şi el s-a acoperit cu solzi de gheaţă. Nu ne iubim azi, ne iubim mîine, şi m-a aşezat ca pe o pară pe rafturile cămării, pentru la iarnă.
Dar eu mor cu fiecare secundă, chiar dacă nu ţip. Eu mor decent, admirînd un bibelou, chiar dacă sub mine urlă marea.
Sufletul meu arde, arde, şi cînd trec pe străzi, mi-e frică să nu aprind oraşul. Am întîlnit un vechi foc, un vechi prieten, care ardea acum cîţiva ani nebuneşte. Acum îi era teamă să vorbească tare, feştila de-abia îi pîlpîia, şi se ferea de flăcările mele ca de o nechibzuinţă a tinereţii.
Fă, cerule, pasăre albă, crinule, să ard total în fiecare zi şi noapte cît mi-e dat să trăiesc pe lumea asta. Pentru că numai aşa merită să trăieşti, în flăcări.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.