Mara Nicoara

Iar scriu

Eu sînt ceva neam cu urşii: cînd casa mi-e acoperită de fînul zăpezii, am chef să stau într-un fotoliu călduros, aştept ca liniştea să fie din ce în ce mai adîncă, timpul să bată din ce în ce mai rar: tit-tac, tic-tac...
Obiectele din cameră au amorţit şi ele, nu-şi mai desfăşoară viaţa lor secretă. Totul s-a oprit şi aşteaptă.
Aşteaptă ce?
Aşteaptă primăvara. Aşteaptă prima rîndunică, să taie cu foarfecele ei negre crengi înflorite din pomii văzduhului. Aşteaptă vacile albe ale ploii, să-şi lase beteala prin ierburi.
Stau închisă în camera de doi pe trei. Stau închisă în mărul zăpezii. Stau închisă pe planeta pămînt. Nu sînt gratii, dar le văd peste tot. „Nu e voie să fumezi!". „Nu e voie să faci gălăgie noaptea!". „Nu e voie să rupi flori!". „Nu e voie să sari din tren!".
Dar dacă eu am chef să sar din tren şi să rup toţi trandafirii din parc? Dar dacă eu am chef să mă plimb noaptea pe trotuarul argintat al lunii? Dar dacă am chef să ţip? Să alerg? Să dau cu picioarele în perete?
Ce faci, întreabă copilul, iar scrii?
Eu mă ruşinez şi arunc trandafirii înapoi în parc.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.