Mara Nicoara

Insomnii (II)

Bunica mea are nouăzeci de ani şi stă
într-o casă cu lut auriu pe jos
Creşte cîteva gîini albe, un cocoş roşu.
A avut gospodărie mare, a avut bărbat,
Un fiu a murit, tatăl meu a plecat la oraş,
anii au trecut.
Dintr-o lungă viaţă plină cu oameni,
bogăţii, tinereţe şi frumuseţe,
Bunica mea ca de pe o corabie naufragiată
şi-a salvat
un pat, o masă, o laviţă
În care şi-a pregătit straiele de moarte,
ştergarele pentru pomană
Ea vorbeşte despre moarte cu seninătate, ca de o
clălătorie
Pînă pe dealul din mijlocul satului.
Sufletul ei este blînd şi liniştit.
O invidiez, eu cu infernul albastru
din mine,
Eu care nu admit să fie moarte pe lume.
Ea nu ştie carte, eu am trecut prin toate
iadurile cunoaşterii.
Bunica mea este împăcată cu lumea.
Nu vreau să fiu pasărea de aur,
Nu vreau decît să culeg spicele dintre snopi,
rămase în urma secerătorilor.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.