Mara Nicoara

Primăvară

Ieri totul a început să înflorească în sufletul meu şi iarba crudă a crescut pe movilele răului.
Pentru că sufletul e ca o mare: oraşele pămîntului, oamenii îşi varsă gunoaiele de aur în el, dar continuu se reîmprospătează singur.
Voiam să plîng, dar m-am trezit că rîd, de felul cum se rostogoleau merele roşii în oglinda retrovizoare a maşinii mele.
Vulturii albi trec ducînd în gheare fructe de argint: „Noi sîntem aristocraţii spiritului".
Trandafirul ofilit a fost şi proaspăt. Bălţile mocirloase de afară au fost ieri crini de zăpadă.
Am suit în vîrful celor treizeci de ani. Ce o fi acolo? Noaptea? Clepsidrele oraşelor brusc răsturnate? Copacul cu frunze albastre?
Patul din camera mamei. Patul în care dorm. Aici mă întorc în fiecare seară pentru a mă întîlni cu mine cea adevărată. Cu mine, cea plină de spaime şi umilinţe. Aici învăţ să uit ceea ce e urît. Patul, loc în care se scufundă corabia fiecăruia, de unde porneşte din nou. Din el văd un cer ca o uşă cu petice de lumină, umplîndu-mă de speranţă.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.