Mara Nicoara

Să se facă lumină

Cuvintele scot lumea din întuneric -
încep să apară contururile
Un pat, o cameră, merele făgăduinţei aşteptînd
pe masă,
Spun arbori, şi arborii sînt colivii rotunde
pline de păsări.
Unde se depune timpul trăit?
Iarba se înroşeşte de vînt,
Melci de aur lasă dîre strălucitoare prin ea.
Mi-e frică de iarnă şi ea intră pe nesimţite în mine -
Doamne, ce copac sînt! obictele din jurul meu
se risipesc ca frunzele
Fiii mei pleacă în propria lor viaţă
Gîtul meu de marmoră albă, mîinile,
Degetele roze ale picioarelor mele.
Toate zboară odată cu toamna
Eu rămîn un copac fără frunze şi flori,
Pisicile lunii
îşi vor atinge blana albă de mine.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.