Mara Nicoara

Scrisoare

Această singurătate care creşte -
Un ochi mare cît cîmpia, apoi cît lumea.
Iartă-mă, iubite, că sînt floarea strugurelui,
Eu nu port vina sîngelui meu.
Iertaţi-mă că vîntul suflă în flautele pomilor
De plesnesc toţi nasturii pe crengi în muguri.
Cît mai dansez desculţă pe pleoapa unui zeu tînăr
Mai luminează rîsul meu în cupe
De se face ziuă peste păsări.
Furăm vopseaua aurie de pe statui,
Gustăm toate florile, toate fructele -
Chiar şi visul este un fruct de ţărînă -
Atingem toate obiectele, ne baricadăm
După munţi de lucruri.
Zadarnic, nimic nu ne aparţine, moartea
Goi ne va înghiţi, lăsînd altora capcana obiectelor.
Orele de dragoste plutesc deasupra pămîntului
Ca nişte imense veşminte abandonate.
Noi, fugiţi în împărăţia ferigilor,
După noaptea urşilor ne potrivim ceasul.
Iubitule, lasă-mă în trupul tău curat să hibernez
Pînă ce în roiuri de albine ne vom risipi.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.