Mara Nicoara

Supremul lan

Iubitul meu coboară în adîncurile zilei
Cu lămpaşe luminînd straturile de rubine,
Înveşmîntată în faldurile albastre ale amurgului îl aştept,
Regină detronată a privighetorilor oarbe.
În camera devenită brusc străină,
Fiecare obiect are în jurul lui un teritoriu de iraţional
Ca un rîu rotund, auriu, în care nu e posibil să priveşti.
Ceasul verde este un vîrtej care mă absoarbe,
Un ochi ucigaş.
Suprema umilinţă este să trăieşti lipit de ţărînă -
Atunci nu mai ai unde cădea.
Oul lumii atîrnă de un fir de mătase.
Oricînd libelulele rotind săbii transparente îl pot tăia.
Vino, iubite, mai repede,
Cu buzunarele pline cu giuvaeruri şi fructe dulci.
Numai trecînd trupul meu
Prin fiecare moleculă a trupului tău
Ca două roiuri de albine unindu-se în văzduhuri
Vom deveni supremul lan de crini, departe, sub stele.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.