Mara Nicoara

Toate zboară odată cu toamna

Vorbeşte ca să te pot vedea,
Cuvintele scot lumea din întuneric
Încep să apară contururile:
Un pat, o cameră, merele făgăduinţei aşteptînd pe masă,
Spun arbori, şi arborii sînt colivii rotunde
pline de păsări.
Unde se depune timpul trăit?
Iarba se înroşeşte de vînt
Melci de aur lasă dîre strălucitoare prin ea
Mi-e frică de iarnă şi ea intră pe nesimţite în mine
Doamne, ce copac sînt: obiectele din jurul meu
se risipesc ca frunzele
Fiii mei pleacă în propria lor viaţă
Gîtul meu de marmură albă, mîinile mele,
Degetele roze ale picioarelor pe care mi le sărutai,
Toate zboară odată cu toamna
Eu rămîn un copac fără frunze şi flori
Nici măcar pisicile lunii
Nu-şi vor freca blana de mine.

Copyright - 2012 Mara Nicoară. Toate drepturile rezervate.