Destăinuiri

Tîrgu Mureș - Metaforele luminii

Am venit în orașul acesta în copilărie, am venit cu părinții, foarte tineri pe atunci, țărani însetați de carte, dornici să-și facă o viață frumoasă, hotărîți să muncească, să învețe, să fie fericiți. Toată averea lor a încăput într-o căruță, și ca să putem mînca, în primele zile, am împrumutat o lingură de la vecini. Am crescut și am început să iubesc orașul, străzile din piatră, clădirile vechi și înalte cu fațadele acoperite de inscripții latinești, de basoreliefuri: flori, măști, lei imperiali. (...)
Am învățat la Liceul „Papiu Ilarian", am crescut - (...) odată cu orașul, cu oamenii lui. Odată cu acești oameni m-am întîlnit cu muzica simfonică mergînd la concertele Filarmonicii, am învățat să iubesc teatrul, să prețuiesc pictura privind expozițiile și muzeele. Am învățat cîtă lumină este în cuvinte, citind cărțile din bibliotecile vechi și noi ale orașului. (...)

La ce lucrați Mara Nicoară?

A doua mea carte se numește „Biciul albastru". „Cuvintele, frumoase flori", prima carte, cuprinde adolescența mea. Ea este uimirea mea în fața lumii. Cred că m-am jucat puțin în prima carte. Descoperisem metafora și nu mă mai săturam să fac din ea tot felul de construcții, uneori începînd cu acoperișul. Goethe spunea că-și consideră opera drept „fragmente ale unei mari confesiuni". A doua mea carte, „Biciul albastru" este puțin mai altfel. Nu mai privesc pur și simplu lumea, ci încep să pun și să-mi pun întrebări. Întrebările sînt „biciul albastru" al cunoașterii.

Vatra, 20 septembrie 1972

 

Proiecte literare pentru 1973 - De vorbă cu Mara Nicoară

Cu această idee ne-am adresat, acum la început de an, poetei Mara Nicoară, spre a comunica publicului ce-i va oferi în anul care a început.
Cu ce începi anul și ce va însemna el pentru tine în domeniul poeziei?

În acest an îmi apare un volum de poezii la editura „Cartea Românească" - „Pantera și vidul". Este o carte pe care o iubesc și cred că ea constituie un salt față de primul meu volum, „Cuvintele, frumoase flori". Am în acest volum și poezii de dragoste, dar majoritatea poeziilor sînt axate pe teme grave ale vieții, morții, ale raporturilor existente între om și univers, între om și timpul contemporan. Le-am dat și eu un răspuns, eu, cea trăitoare în 1972 în Tîrgu Mureș, un om simplu printre oameni cu aceleași concepții ca și mine, cu aceeași viață ca și a mea. Cred că mi-am găsit în sfîrșit și formultat versuri fluide, muzicale, cu rimă.

Am încă o carte de poezie la editura "Dacia". Acestea sînt cărți scrise încă din anul trecut. Anul acesta voi continua să scriu „poezia mea, cea de toate zilele".

Nu te-ai gîndit niciodată să scrii proză?

Ba da, și chiar mă ispitește foarte mult. Port de mult în suflet un roman despre Tîrgu Mureș, care nu se scrie încă. Dar cine știe? Pînă atunci m-am hotărît să scriu reportaje pentru reviste.

Îți dorești ceva special în 1973?

Da. În 1971 am debutat în revistele literare, în 1972 am scos o carte, în 1973, pe lîngă cele două cărți care imi apar, am speranța unui premiu literar. Imi doresc mie, ca și tuturor colegilor din generația tînără, să ne afirmăm mai mult în acest an. Să înfrîngem inerția criticilor care vorbesc mereu de aceleași și aceleași nume, deja epuizate, nevoind să observe că au apărut altele viguroase. Și mai doresc să termin cu bine anul aceste, facultatea.

Convorbire consemnată de Olga Apostol

„Critica nivelatoare nu aduce nimănui servicii"

1. Cred că poezia românească de astăzi e cea mai bună din lume. Ca tot scriitorul, citesc și eu tot ce se traduce din literaturile străine, revistele, așa că am putut face o comparație, bineînțeles subiectivă: poezia românească de azi este un adevărat fenomen. Dacă în alte literaturi apar doi, trei poeți foarte buni, la noi există acum douăzeci, treizeci de poeți foarte buni.

Îmi pare rău că, într-un fel sau altul, poezia românească nu este adusă mai mult la cunoștința lumii întregi, pentru a-și obține triumful meritat.

Generația mea a avut norocul a treizeci și patru de ani de liniște și pace, cînd forța poporului nostru a avut răgazul să explodeze în producții spirituale de excepție în toate domeniile. Noi am avut bunăstarea și liniștea necesare pentru a putea să medităm despre lumea asta frumoasă, despre condiția noastră de oameni, poezia a cucerit continuu noi imperii.
Poezia este expresia cea mai frumoasă și mai abstractă a gîndirii, oamenii trebuiesc aduși spre ea, poezia trebuie cucerită ca un munte înalt, cu vîrful acoperit de zăpadă sclipitoare. Ea nu se aruncă pe străzi ca mărgăritarele.
Nu știu cum va fi poezia de mîine, încă nu a dat nici un semn, dar îmi place să cred că poeții de mîine vor scrie mult mai bine ca noi.

2. Dacă admitem ideea de generație literară, trebuie să spun că noi, generația următoare celei a lui Nichita Stănescu, nu beneficiem din partea criticii de același tratament. Acum nu mai există entuziasm, totul se pretrece cuminte, nimeni nu mai scoate strigăte de admirație la apariția unui poet bun. Și sînt poeți foarte buni în generația de acum: Mircea Dinescu, Dan Verona, Ioana Diaconescu, Adrian Popescu, Titus Vijeu, Dinu Flămînd, Ion Mircea, Daniela Crăsnaru, Dumitru M. Ion și mulți alții. Nu mai există entuziasmul de care vorbeam, pentru că, generația lui Nichita, fiind încă tînără și puternică, mănîncă tot aerul, noi, cei veniți după, fiind niște bieți tolerați.

Criticii aparțin tot de acea generație, nevrînd să admită că există în afara ei alți poeți buni și vorbind în diferitele ocazii minimalizator despre noi.

Desigur că există și excepții, critici care prezintă la zi fenomenul literar, cartea de poezie.
Criticii se tem să emită judecăți de valoare despre o carte, se tem să facă ierarhii literare, care sînt totuși necesare într-o literatură. Critica nivelatoare, care nu diferențiază valorile, nu aduce nimănui servicii: nici ei însăși, anulîndu-și funcția (de blamare a nonvalorilor și de promovare a poeziei adevărate), nici cititorilor, cărora le prezintă o imagine liniștită și uniformă a literaturii, și nici poeților, cărora le taie avîntul creator, ambiția de a scrie o poezie mereu nouă, mereu vie. Un articol de critică literară se rezumă în majoritatea cazurilor la enuțarea titlului, apoi continuă și sfîrșește cu citate din volumul respectiv. Criticii au devenit comozi, un cititor orecare nu află nimic dintr-un articol despre poetul comentat: el nu este fixat într-un anumit loc al literaturii, este lăsat pe pămîntul nimănui, nu este comparat cu cineva, ca să știi dintr-odată la ce nivel se situează. Despre vechii poeți se știe tot: de unde se trag spritual, ce au adus nou în poezie pentru acea vreme. Dar noi cine sîntem? Calea pe care mergem e cea bună? Am realizat ceva de valoare? Sînt întrebări pe care ni le punem cu fiecare carte apărută, și la care critica ar trebui să ne dea un răspuns.

Mara Nicoară - Luceafărul, septembrie 1978

 

Mara Nicoară: „Scriu, scriu în fiecare zi pentru că mi-e teamă să nu îmbătrînesc și să nu-mi dispară entuziasmul

Te-aș întreba, direct, așa cum singură chiar te întrebi într-un poem – „Cine este poeta Mara Nicoară?”

Răspunsul meu rămîne același ca atunci: „eu sînt doar un om / care rîde / plînge, / se ceartă de dimineața / la cozi la piață, / Aștept primăvara să vină aceleași păsări / galbene în nuci...”.

Ultimul tău volum de versuri – „Mai mult pasăre decît înger”- se deschide cu poemul „Transilvania”. Într-o poezie de dată mai recentă scrii: „Mă reîntorc cu sufletul / la dulcea lumină din Transilvania”...

Transilvania înseamnă pentru mine acasă. De cîte ori sînt obosită, fac o călătorie într-un sat din Transilvania, satul unde locuiește bunica mea, care are 90 de ani. Dar ceea ce m-a emoționat a fost vestea primită de tatăl meu de la oamenii dintr-um sat, Ocnița, cum că preotul ar fi citit în biserică poezii de-ale mele – poeziile despre Transilvania.

Cum ai debutat?

În ianuarie 1971, mi-am făcut curaj și am luat trenul de la Tîrgu-Mureș la Cluj. M-am dus la revista „Tribuna” cu un plic cu poezii. D.R.Popescu și Victor Felea mi-au primit poeziile și mi-au spus să mă întorc peste o oră, ca să aibă timp să le citească. Îmi voi aminti totdeauna de acea oră de emoții, cînd mă plimbam pe străzile Clujului, ninse, așteptînd un „da” sau un nu” la întrebarea „dacă am talent”.D.R. Popescu a zis „da” și peste o săptămînă am avut o pagină cu poezii în „Tribuna”, însoțite de o frumoasă prezentare a lui Victor Felea. Tot în acel timp, i-am dat un plic voluminos cu poezii criticului Alexandru Piru care cu o rară generozitate, fără măcar să știu, a dat aceste poezii editurii „Cartea Românească”, și astfel am debutat, în 1972, cu volumul „Cuvintele, frumoase flori”.

Bine primit?

Prima cronică a fost cea a lui Eugen Barbu, în „Magazinul”, unde avea rubrica „Spirale” – o cronică elogioasă, încurajatoare. Am acum patru cărți apărute, dintre care trei la „Cartea Românească”, director fiind strălucitul scriitor Marin Preda. Vreau, de fapt, să spun, că drumul meu poetic a fost încurajat de mari nume ale literaturii noastre, semn că adevărații scriitori sînt și oameni nobili, generoși.

Ce gînduri nutrești, acum, despre celelalte cărți ale tale?

Prima carte n-o mai iubesc. Din „Biciul albastru” și ”Inorogul alb” aș reține numai o parte din poezii. Consider că saltul calitativ s-a produs cu volumul „Mai mult pasăre decît înger” – scris în zile de mare tulburare sufletească.

Unul dintre poemele cărții e chiar datat – 4 martie...

Sînt, am simțit asta, momente în viață cînd începi să te temi de moarte. Ajungi într-un punct și te întrebi: de ce trăiești? de ce trebuie să mori?, de ce să moară floarea de păpădie sau păsările nevinovate? Scriitorul trebuie să aibă acest fior în fața existenței și a morții. O carte nu poate fi tulburătoare dacă nu este tragică. Țin la ultimul meu volum de versuri pentru că el arată că sînt un om.

Poemul amintit se sfîrșește cu o întrebare: „Cum trebuie să trăiești cînd moartea poate veni oricînd?” I-ai aflat un răspuns?

Răspunsul l-au găsit și alții: să trăiești cu intensitate orice secundă, orice zi, să trăiești totul atît de frumos, de deplin și de cinstit încît să fii compensat de eternitatea care te așteaptă.

Eternitate sau uitare... Asta se decide în timp de cei care te citesc. Te gîndești, atunci cînd scrii, la ei?

Cînd scriu, nu mă gîndesc la cititor. Mă gîndesc la el cînd îmi apar cărțile, și tirajele lor, mult prea mici, se epuizează din librării în cîteva ore.

Ar putea fi acuzat de întîrziere acest gînd, ce împiedică o continuă comunicare cu cel căruia, de fapt, i te adresezi în fiece moment – cititorul.

Nu cred că-i așa. Ca dovadă, am fost, cu cenaclul revistei „Luceafărul” la multe întîlniri cu cititorii. Oamenii din sală m-au ascultat într-o mare liniște, fie că erau țărani sau intelectuali, pentru că rosteam lucruri adevărate, care îi frămîntau și pe ei.

Într-un articol publicat anul trecut cereai din partea cititorilor răspunsul la o seamă de întrebări cu privire la rostul și valoarea poeziei tinere. Ce-ar fi să încerci ca, în cazul tău, să-ți dai singură aceste răspunsuri. Deci, de unde te tragi, spiritual?

Îmi văd descendența spirituală de la Eminescu, Bacovia și Blaga. Din literatura universală, am un adevărat cult pentru Erich Maria Remarque.

Ce ai adus nou în poezia vremii?

Cred că am realizat cîteva lucruri: într-un moment cînd se cultiva poezia grațioasă și plină de volute, eu am scris poezii viguroase și sincere, de o sinceritate care a șocat pe unii. Am introdus în tematica poeziei mele universul familial, viața cotidiană a unei femei și iată, acum poetesele nu se mai jenează să spele cămăși, să cumpere pîine etc...

Ce crezi despre generațiile literare?

Nu cred în generațiile constituite după anii de naștere. Mă consider dintr-o generație spirituală cu Ovidiu Genaru, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe.

Sînt convins că o făceau și pînă acum, fără a simți în asta poezia, cîtă poate exista în acest univers strîmt. Ai avut vreodată, scriind despre asemenea lucruri, sentimentul că bați la poarta capodoperei?

Da, în cazul cîtorva poezii. Pe celelalte le-am scris pentru că nu pot să nu scriu.

Te simți creatoare a unei opere reprezentative?

Nu încă. Am reușit doar să dovedesc că exist.

Înțeleg, deci, că experiența de viață, fie ea cît de măruntă, are un rol important în scrierea poeziei.

Desigur. Eu scriu doar ceea ce trăiesc. Sînt alta cu fiecare zi, cu fiecare secundă, deci scriu mereu altceva.

Ce perioadă de viață îți pare cea mai fertilă creației poetice?

Din observațiile mele, poeții au o perioadaă destul de scurtă de intensă creație. Scriu frumos și cu nebunie cît sînt tineri. După aceea se întîmplă ceva: le dispare entuziasmul liric. De aceea mă grăbesc să scriu, scriu în fiecare zi, pentru că mi-e teamă să nu îmbătrînesc și să nu-mi dispară entuziasmul. Asta înseamnă, în fond, să fii scriitor tînăr: să ai entuziasm, să poți clădi un munte de poezie într-o singură zi, să-ți trăiești viața poetic!

La ce scrii acum?

Am predat editurii „Eminescu” o carte de poezii – „Boala crinilor”, boala de care sufăr – născută de sentimentul tragic al trecerii timpului. E scrisă în aceeași manieră cu „Mai mult pasăre...”, adică este de-o mare simplitate a expresiei. Cînd vorbești de la suflet la suflet, zorzoanele nu-și au rostul. Voi preda și editurii „Albatros” unul de proze poetice.

Cărei necesități suplimentare de comunicare îi corespunde această trecere de la poezie la proză, cu atît mai mult cu cît rîndurile, citite de curînd, ale unei proze – crez de viață și crez artistic: „Să ard total cu fiecare zi și noapte cît mi-e dat să trăiesc pe lumea asta, pentru că numai așa merită să trăiești, în flăcări” – nu par a se diferenția decît prin așezarea rîndurilor de ceea ce scriai în versuri? Ce nouă experiență dorești, deci, să propui cu acest nou volum?

În el nu vor fi cuprinse nici eseuri, nici poezii, dar nici simple capricii. I. Ziedonis spune despre acest gen „Epifaniile sînt mici impulsuri, mici străfulgerări, în lumina cărora multe dintre clipele existenței se detașează cu o cruzime aparte”. În secolul al X-lea, în Japonia, Sei Sonagon scrie și ea epifanii, realizînd o proză de mare strălucire și prețiozitate înfățișînd o civilizație rafinată. Prozele din volumul meu îmi dau posibilitatea să înfățișez viața din jur, lumea așa cum m-a trăit și am trăit-o în ultima vreme.

Această libertate ți-o poate oferi și poezia. Dar, firește, opțiunea pentru un gen literar sau altul este o problemă care interesează numai pe creator. După acest volum de „epifanii”, va urma reîntoarcerea la poezie?

Va urma o pauză de cîteva luni și, apoi, sper să scriu altfel, cu alte imagini și cuvinte, pentru că un poet care nu „renaște” din cînd în cînd devine plicticos. (...)

Dan Mucenic – Luceafărul, martie 1979

 

De la contemplarea lumii la gîndirea ei

Un unchi de-al meu, om simplu și care atrecut prin multe în viața lui, vrînd să afle cîte ceva despre meseria mea de scriitoare, mi-a cerut insistent să îi dau o carte să o citească, chestie pe care nu o prea făcuse pînă atunci. Coincidența a făcut să am un roman despre un sat din Transilvania, roman care descifra foarte realist viața de acolo. Departe de a-l atinge în suflet cum credeam eu, cartea l-a dezamăgit și mi-a întins-o cu dispreț, spunîndu-mi că asemenea lucruri vede în fiecare zi, ce mare lucru. Nimic din adînca melancolie a cărții, nimic din senzația de lume care dispare ireversibil în timp nu a înțeles. Căci unchiul meu, ca toți oamenii simpli, are o sete de lucruri strălucitoare, nemaivăzute și nemaiauzite, ieșite din comun. Trăind o realitate foarte concretă, evadează din ea culegînd cînd poate întîmplări fabuloase tot atît de colorate ca și carpetele cu „răpirea sabinelor" sau cu animale fioroase cu care și-a împodobit pereții. Și atunci îți pui întrebarea: Ce este frumos pentru fiecare om în parte? Evadarea din realitate, sau ceea ce cu umilință am încercat eu să fac: să ajung la simplitate ca la o expresie supremă a rafinamentului. Căci mi-a fost și mie destul de greu să ajung de la primele cărți, pline de cuvinte colorate și strălucitoare, la expresia sobră și corectă, de la contemplarea lumii la gîndirea ei. Asemeni lui Michelangelo am îndepărtat, și mai am de îndepărtat din blocul de marmură multe bucăți pentru a dezveli statuia frumoasă care doarme înăuntrul lui.

La început, cînd m-am dus la o revistă cu primele poezii, un redactor a luat un creion și a început să-mi taie toate cuvintele de prisos, tot ce putea fi tăiat fără ca esența poeziei să sufere. Am rămas cu acest obicei, de a tăia pînă la sînge cuvintele inutile.

Și mai am din copilărie obiceiul de a citi foarte repede (obicei pornit de la faptul că mama nu mă lăsa să citesc noaptea și atunci citeam cu mare viteză la lumina lanternei sub plapumă) mai toate cărțile care apar; ele sînt cărămizile cu care îmi înalț construcția sprituală.

Am în suflet o mare foame de a citi tot, cu venerație față de marii înaintași, cu bucurie față de ceea ce este frumos în cărțile colegilor mei. Nu am izbutit niciodată să consider o carte un fel de limonadă, din care să trag ușurel cu paiul idei pentru propriile mele poezii. Viața de fiecare zi, care secundă de secundă e în mișcare, e altceva, tot ceea ce trăiesc și simt eu, preaplinul sufletului, carnea de lumină a cărților, care devine carnea mea spirituală, totul se transformă în poezie. Nu pagini întregi de proză descriind o simțire, sau un moment al istoriei, sau grădina cucerită de toamnă, sau tristețea îmbărtînirii lucrurilor și ființelor, ci un singur vers.

Există un triumf al gîndirii atunci cînd ai reușit. De aceea, fiecare cuvînt scris de Eminescu este o statuie.

Mara Nicoară - Supliment literar-artistic al Scînteii tineretului, februarie 1983