Referinţe critice

Un debut

Exită un mister al poeziei. Secret, versul se încheie undeva în ființa noastră interioară și izbucnește cînd ne așteptăm mai puțin. (...) Poezia poate să fie deci simplă ca o telegramă și fastuoasă ca un covor oriental, plină adică de motive: de paseri, de desene care aduc cu labirinturi, de copaci fragili și de personaje care călătoresc într-o lume de basm. (...)
Mă gîndeam la toate acestea citind volumul unei debutante din Tîrgu Mureș: Mara Nicoară cu ale sale „Cuvintele, frumoase flori", debut orecum misterios pentru că în afară de cîteva apariții sporadice prin publicații nu am știut de ea decît acum. Ce izbește este o mare ingenuitate, nefăcută, cum se întîmplă la alții, o trăsătură pură a versului. (...)
În totalitate, volumul Marei Nicoară „Cuvintele, frumoase flori" îmi lasă o bună impresie și cred că în debutul ei se ascunde o promisiune, care respectată cu sfințenie ne va confirma un poet veritabil.

Eugen Barbu - Luceafărul 28 martie 1972

 

Poeta scrie în acest volum de debut cu ingenuitate și pasiune, într-un stil metaforic încărcat, o poezie a erosului dezlănțuit și maturizat.

Dan Culcer - Vatra 20 mai 1972

 

Senzibile, feminine, grațioase, sînt primele versuri ale Marei Nicoară, care începe prin a proclama (Ars poetica) firescul poeziei. Emoția e autentică, deși cam aburoasă și fără, deocamdată, expresie originală. Poeta își purifică excesiv limba, cultivînd muzicalități susurătoare. Retorismul este de tipul subtil, inocent. Preocuparea de stil nu e reprobabilă în sine, dar poate duce la un manierism înainte de vreme. Mara Nicoară are o ușurință, o îndemînare a versului, care e mereu agreabil, deși nu profund și e prea încrezătoare în frazele frumoase, care încîntă urechea.

Nicolae Manolescu - România Literară 1972

 

Mara Nicoară - Cuvintele, frumoase flori

Cu o mare putere de sugestie este investit cuvîntul în poezia Marei Nicoară și în acest caz rezultatul este confesiune lirică. „Cuvintele, frumoase flori" (editura Cartea Românească) este volumul de debut al unei poete cu o reală priză la cuvînt tocmai pentru că i se recunosc cuvîntului virtuțiile sale non figurative. Am spune chiar că la Mara Nicoară cuvîntul nu devine niciodată doar simplu pretext pentru exprimarea unei stări pur confesionale ci el este modul de a spune direct o obsesie, de a nota fără exhivoc un sentiment. (...) Mara Nicoară se impune ca o poetă autentică mai ales pentru că nu trădează cuvîntul. Și prin urmare nu este trădată de cuvînt.

Octavian Doclin - 1972

 

Mara Nicoară - Cuvintele, frumoase flori

Să fie apariția cărții Marei Nicoară un mister, așa cum afirma Eugen Barbu în ale sale „Spirale" din revista Magazin, ocupîndu-se de poemele poetei din Tîrgu Mureș? Se pare că da. Pentru că, tînăra poetă mureșeană cu vîrstă publicistică preeditorială destul de fragedă, a zvîcnit ca o floare, asemeni cuvintelor ei, dăruindu-se în mănuchi publicului cititor. Apariția la Cartea Românească a volumului de debut „Cuvintele, frumoase flori" nu este de loc o întîmplare, ci, din potrivă, o atestare a deplinei maturități artistice a poetei, care ni se relevă cu adevărate „flori" pătrunse de un puternic lirism, puritate și originalitate (...)

George Schinteie - Viitorul 27 mai 1972

 

Debutul Marei Nicoară cu voumul „Cuvintele, frumoase flori" (editura Cartea Românească) a fost în general bine primit în critică. La întîlnirea poetei cu cititorii în București a fost prezentată de criticul și istoricul literar Al. Piru. În notă pozitivă l-au apreciat, după cîte stim: Octavian Doclin, Dan Culcer, Nicolae Manolescu, Ion Vlad.
Predescu Ion - Athenaeum - decembrie 1972

 

Mara Nicoară - Cuvintele, frumoase flori

Autoarea vădește o bună cunoaștere a poeziei românești cu succes la public, din ultimii ani, transferîndu-i unele motive pe care le exersează la scară proprie. Astfel se explică: dichotomia cuvînt-necuvînt, cochetăria onirică, anxietatea, puțină idolatrie, cîte un comentariu mitic la Penelopa, o parabolă la Maria Magdalena (în acest sens e notabilă identificarea evident lirică) ș.a. Primează însă plantuozitatea senzitivă care debutează cu viziuni de interior, cu aspirații firești, hipertrofiate de autoare în registru-i propriu. Dar omenescul, chiar cînd nu este exagerat, nu este dublat și de poezie...

Dan Ceachir - Vatra Românească - iulie 1972

 

Cronica cenaclului literar „Liviu Rebreanu"

(...) Mara Nicoară nu este un nume necunoscut publicului din județ și din țară. Versurile sale, publicate pînă acum în revistele „Luceafărul", „Ramuri" și în „Cadran", nu mai sînt ale unei începătoare. Lectura a conturat un profil distinct de poetă, care își trăiește originar și organic o existență cutremurată de seisme instincuale. (...)

Dan Culcer - Steaua Roșie - noiembrie 1972

 

(...) Poeta scrie, în acest volum de debut cu ingenuitate și pasiune, într-un stil metaforic încărcat, o poezie a erosului dezlăntuit și maturizat. (...)

Dan Culcer - Vatra - 20 mai 1972

 

Volumul de debut „Cuvintele, frumoase flori" semnat Mara Nicoară trece acest examen fără a trezi impresia că tropii și sintagmele lui indică vreo influență directă, identificabilă în registrul altui poet. Autoarea izbutește de asemenea să imprime mărturisirii sale, exprimate fără artificii bizare și fără poză, timbrul sincerității. (...)
Poezia noastră feminină strălucit reprezentată de cea mai tînără generație consacrată (Gabriela Melinescu, Constanța Buzea, Ana Blandiana și Ileana Mălăncioiu) își sporește contingentul cu apariția Marei Nicoară. „Cuvintele, frumoase flori" e mai mult decît o promisiune.

Vlaicu Bîrna - Steagul Roșu - 21 septembrie 1972

 

Volumul „Cuvintele, frumoase flori" de Mara Nicoară (editura Cartea Românească 1972) anunță, de asemenea, un debut fericit care nu lasă loc îndoielii în privința talentului tinerei autoare. (...) Mara Nicoară face parte dintre poeții confesiunilor directe, preocupați în primul rînd de ceea ce se întîmplă în sufletul lor de strările durabile sau numai ocazional care-i traversează. (...)
Există în lirica tinerei poete numeroase alte aspecte ale modului său de a se simți în lume, de la bucuria spontană pînă la elegia pierzaniei și singurătății, de la sentimentul pozitiv al integrării (...) pînă la senzația irealității, a stării de vis, de la suav la grotesc etc.
Pretutindeni, versul sugestiv și inflexiunile învăluitoare ale glasului reușesc să rețină și să convingă. (...)
Poezia Marei Nicoară pornește uneori de la enunțuri simple, pentru a se închega într-un nucleu sugestiv și semnificatif; alteori debutează cu versuri frapante, îndrăznețe, ce se dezvoltă apoi la fel de neprevăzut, pe un spațiu restrîns. (...) Versurile ei au un timbru plăcut si aparte, limpede și fără moliciuni sau alintări; ele creează adesea, din elemente cotidiene, o atmosferă ciudată, misterioasă, de vis treaz care schimbă perspectiva lucrurilor, după cum impun un foarte personal sentiment al timpului. (...) Poeta ne oferă o frumoasă poezie de dragoste, de o mare candoare a dăruirii și de o puternică vibrație sufletească. (...) Există în lirica tinerei poete numeroase alte aspecte ale modului său de a se simți în lume, de la bucuria spontană pînă la elegia pierzaniei și singurătății, de la sentimentul pozitiv al integrării (...) pînă la senzația irealității, a stării de vis, de la suav la grotesc etc. Pretutindeni, versul sugestiv și inflexiunile învăluitoare ale glasului reușesc să rețină și să convingă.

Victor Felea - Tribuna - 18 mai 1972

 

(...) Nici Mara Nicoară nu se poate sustrage total poeziei cu atitudini, obiecte, acțiuni, metafore înseriate în liste prea frecventate. E drept, acestea arată, uneori o pricepere asimilată, pentru că un voum de început trebuie să fie și o probă că autorul știe să „facă" poezie. Aș zice un fel de exerciții impuse pentru a fi admis la libere, unde îți dai adevărata măsură. Un alt fel de impunere este poezia erotică ori mai degrabă viscerală, ca o expresie a unei comenzi interioare. Supunere sau agresiune, în fapt același lucru, gingășie și cruzime, ca o prefigurare spre act. (...)

"Cuvintele, frumoase flori" este un debut semnificativ.

Aurel Șorobetea - Steaua - iulie 1973

 

Cartea de poezii a Marei Nicoară ne dezvăluie un lirism al aspirației și al dăruirii, descifrabil în tonul confesional de o nedisimulată sinceritate și candoare, comunicînd cititorului stări de tensiune și vibrație. Poeta crede în capacitatea de a emoționa și senzibiliza prin cuvînt. Abstracțiunile și alambicările sînt refuzate în favoarea cuvintelor vii și proaspete.
Debutul la editura Cartea Românească al poetei Mara Nicoară se leagă în mod firesc de efervescența literară care a premers apariția în orașul Tîrgu Mureș a revistei „Vatra" revistă menită să sprijine emulația spirituală de pe aceste locuri. Poeta a debutat publicistic în „Steaua roșie" și s-a format în cenaclul literar „Liviu Rebreanu". Salutăm deci, apariția unui nou poet în orașul nostru și-i urăm o consecventă evoluție spre împlinire pe drumul dificil al poeziei.

Ion Mașca - Steaua roșie 1972

Un volum pe alocuri șovăielnic, înregistrînd vestigii ale unor lecturi acute, cu dispersii de ton și substanță. Titlul ni se pare neinspirat pe linia unei dulcegării care, în carte, ocupă o zonă infimă. Impresia de eteroclit și de insuficientă purificare nu împiedică senzația certă a prezenței unui talent autentic. În cîteva poeme se află o radioactivitate lirică de viață lungă, cu o penetrație afectivă remarcabilă, ca de pildă în „Prea tîrziu" și în „Serile".

Alexandru Lungu - 1972

Mara Nicoară face parte dintre poeții care cultivă confesiunea directă, frută. Tonul sincer al poeziilor sale oferă o imagine globală convingătoare.

B.George - Astra - octombrie 1972

Ceea ce se poate remarca numaidecît în versurile tinerei Mara Nicoară este spontaneitatea spunerii, eliberarea expresiei de un lexic parazitar, o confesiune directă care există datorită unui impuls al sincerității. Cele mai multe, dar în același timp și cele mai reușite texte sînt ale unei sensibilități preocupate nu de ațîțătorul miraj al cuvintelor, de relația lor în sine, ci de metamorfozele și de trăirile ei într-un spațiu al tandreței juvenile. Mara Nicoară nu înlocuiește poezia, emoțiile ei cu o încifrare dinadins a limbajului, ci lasă cuvintele să-și aleagă și să-și deseneze singure substanța lirică, acel fluid misterios care le însuflețește imaginile, care oprește fluxul afectiv într-o metaforă.

Cronica - iunie 1972

Mara Nicoară - Biciul albastru

Debutul Marei Nicoară, (Cuvintele, frumoase flori) a surprins. Tribulațiile dulceag sentimentale ale liricii feminine îi sînt străine, preferințele ei îndreptîndu-se spre un metaforism agrest, constituit în imagini de o mare prospețime. Poemele se disting printr-un ritm specific poezei ce supralicitează trăitul, ce-și extrage esența dintr-o frenezie a imaginilor, lăsînd impresia de senzualism dezlănțuit. Dar acest senzualism remarcat de recenzenții primului volum, e doar unul de suprafață. Adevărata estență a poeziei Marei Nicoară trebuie căutată în încărcătura imagistică, în acel baroc de impresii poetice primare ce se constituie într-o viziune asupra lumii apropiate. Universul poeziei e unul de domesticitate, plin de simboluri și de o antropomorfizare a lucrurilor. (...)
Ceea ce promitea poeta din primul volum se confirmă și cu această nouă apariție deși nu se înregistrează nici o schimbare de voce, pe alocuri lăsînd chiar impresia de repetare.

Gh. Lates - Cronica - martie 1975

Un gen de poezie în care este prea ușor și prea greu să te manifești, oricîtă ardoare ar susține candidatura, fie și pentru că totul pare și este previzibil, totul se ordonează în cuprinsul său după criterii, după dorințe și impulsuri imediat formidabile. A încerca încă o dată este un act de loialitate.
Tînăra poetă de care vorbim nu este copleșită de avertizările acestei prea îndelungi experiențe, blazată de sentimentul zădărniciei ei, după cum nici ingenuă și neștiutoare nu este. Are meritul că nu afectează nici una din aceste atitudini și că în domeniul ei, intră cu gravitate, cu seriozitate, fără să știe de glumă. Plăcut este să nu recunoști în lirica Marei Nicoară afectările, cochetările banale, tipice acestui tip de poezie și, deopotrivă, nici mărginita pedanterie a feminității, sigură, prea sigură de ea, sigură și plină de „slăbiciunile" ei, așadar în situația privilegiată de a trage din ea un folos. A găsi ceea ce nu aștepți să găsești și a fi, fără semnele citării, contrariat la suprafață, ușor nedumerit, și în substanță edificat, nu e o întîmplare banală; oricum merită să înfrunți pentru ea, naturala, sănătoasa neîncredere. Mai întîi prin fervoarea amestecată cu siguranță desine ce li se opune, apoi printr-o anume „greutate" a frazei lirice pline de încredințare, ce desfide profesionala detașare, fireasca ironică așteptare, excelenta distanță. Lucruri spuse în generalitatea lor de atîtea ori și în numeroase moduri, încep din nou să existe simplu, curat, cu darul vizibilității imediate, toată brutalitatea instinctelor în stare agresivă se sublimează în felul cel mai autentic și în desfășurarea sa cea mai normală, într-un fluid de fraternitate, de omenească, haotică, tandră implicare în destinul celuilalt...

Lucian Raicu - România Literară - ianuarie 1975

 

Aspectul unitar și acuratețea - nu și inexpresivitatea - sînt atribute frapante ale acestei a doua cărți a Marei Nicoară - Biciul albastru, carte mult superioară debutului. Acolo semnele talentului erau accidente într-o suită de spectaculoase, gratuite exaltări și excentricități. Nu de exaltări comandate duce lipsă volumul de față, numai că, de astă dată, ele sînt accesorii ale unor investigații, ale unor obsesii care, de cele mai multe ori, sînt percepute de cititor ca autentice. Cochetării, dileme afectate mimează uneori, dar nu anulează pomenita autenticitate.(...) Meditații contorsionate, doldora de incertitudini abisale și de semne de întrebare, se apropie de eterna melodramă și de panseul diletant. (...)
Autentic și unificator rămîne în poezia Marei Nicoară sentimentul derizoriului, al cărui revers - o precipitată reacție de apărare - este cufundarea în concret și în senzual. Somnul, bețiile erotice sînt refugii din calea efemerului. (...) Cît privește limbajul, se reține eleganța, strălucirea imaginii. Senzualitatea și evanescența, cromatica violentă și caligrafia ireală se întîlnesc adesea și, uneori, coexistă într-o neașteptată armonie.

Daniel Dimitriu - Convorbiri literare - decembrie 1974

 

„Biciul albastru" al cuvintelor

Cu „Biciul albastru" începe să se contureze personalitatea unei poete care, refuzînd stilul rece, exact, de brichetă englezească practicat de mulți, astăzi își asumă riscul trăirii lacome, primare, de o tinerețe sălbatică, însă nu oarbă.

Dan Motașcu - noiembrie 1974

 

În bună formă poetică se află Mara Nicoară pe care am citit-o recent în revista care ne adăpostește și în „Vatra". (...) În aceste ultime produse lirice există o incandescență și o tensiune de bună calitate. Poeta se menține la înălțimea pe care a luat-o încă de la debut, publicînd rar și alegînd cu grijă exponatele.

Eugen Barbu - Luceafărul - august 1975

 

Debutînd cu versuri limpezi, fluente, încercănate uneori de trecătore melancolii juvenile avînd ca motiv imediat o nestatornicie ce este însăși condiția vîrstei. (...) Mara Nicoară izbutește mai ales în erotică, unde fără a beneficia de privilegiul unei expresii marcat personale, poezia sa devine distinctă prin cîntarea prin aspecte felurite a devoțiunii în iubire. Poeta este o imaginativă, proiectîndu-se în roluri simbolice trăite cu o mare dăruire și în versurile ei există mai mult o frenezie a închiuirii decît una a percepției direct senzoriale.

Mircea Iorgulescu - decembrie 1975

 

Dicționar parodistic de la A la Z susțint de Mircea Micu

MARA NICOARĂ. Era una dintre cele mai frumoase și senzuale poetese tinere din perioada anilor 70 și stabilirea ei intempestivă în Capitală a neliniștiti multe poete consacrate. Venea de la Tîrgu Mureș și ascensiunea ei literară a fost rapidă și spectaculoasă. Nu numai că avea talent, dar era și una dintre cele mai spectaculoase aparițiile ei dezinvolte, de rochiile ei ușor provinciale, dar cu atît mai șocante pentru „rafinatele" surate din București, de aerul juvenil transmițînd o minimă candoare, de „diplomația" ei feminină. Profesorul Alexandru Piru (Dumnezeu să-l odihnească, mare iubitor de sexul frumos), o curta cu galanterie și o proteja cultivîndu-i talentul. Tinerii (pe atunci) redactori de la revistele literare (erau 12! Și toate subvenționate de obște) o publicau cu prioritate. A stîrnit multe pasiuni pe vremea cînd, studentă fiind și membră a Uniunii Scriitorilor, își permitea să stea la Casa de Creație de la Mogoșoaia, castel (vorba vine) locuit de celebrități ale literaturii și artei. Născută în 3 decembrie 1948, la Cozma în județul Mureș, Mara Nicoară a debutat de tînără în presa locală și în revista „Vatra". A publicat primil volum în 1972, cu un titlu romantic „Cuvintele, frumoase flori" un exercițiu de puritate și exuberanță tinerească, un mod de-a „pipăi" lumea. Stabilirea ei în București, contactul cu mediile literare și cu cele studențești au „maturizat-o" și au stilat-o poetic, astfel că următorul volum „Biciul albastru",înfățișa o poetă cu totul și cu totul nouă. Peste puritatea și stîngăciile adolescentine, poeta vine cu un plus de senzualitate, un fel de erotism moderat exprimat cu destul curaj pentru epoca „puritanismului" de circumstanță. A urmat volumul „Inorogul alb", o metaforă cu nuanțe suprarealiste în care lirica poetei tinde spre modernismul expresiei, iese din chingile convenționale, epatează cititorul prin nonconformismul viziunii.

N-a fost prea ocrotită această poetă de talent (din punct de vedere social), a ocupat funcții modeste, nici prea multe premii literare n-a luat. S-a căsătorit, a devenit mai „casnică" (a adus pe lume copii frumoși) și, după revoluție, prin însușiri „manageriale" pe care nu i le bănuiam, a pus bazele unei edituri care a funcționat prosper vreme de 10 ani și talentata poetesă, ca și mulți oameni de litere de certă valoare, a „dispărut" de pe scena pitorească a scrisului. S-ar putea să revină într-o zi, talentul o îndreptățește. Mă gîndesc că ar fi putut să-și editeze (reediteze) poeziile din volumele anterioare revoluției, dar, după cîte știu, n-a făcut-o. Constat, cu tot mai bătrînicioasă tristețe și neputință, că într-un București „atît de mic", noi, scriitorii, am devenit tot mai singuri, tot mai învrăjbiți, tot mai nepăsători, tot mai săraci. Nici cînd murim nu mai știm. De publicat, ce să mai borbim? De reviste litrare, ce să mai vorbim? Am fost, cîndva, printr-o infantilă „grijă" acordată de regimul răposatului, VIP-uri! Azi, în nebunia tranziției așa-zis democratice, locul personalităților l-au luat Miss-ele de cartier, Fane Spoitoru, politicieni peltici și stupizi, ziariști corigenți la limba romană. E dramatic și dezgustător, și puțini sînt aceia care încă mai rezistă cu stoicism și superioară detașare.

 

MARA NICOARĂ:

„Scriu, scriu în fiecare zi pentru că mi-e teamă să nu îmbătrînesc și să nu-mi dispară entuziasmul
- Te-aș întreba, direct, așa cum singură chiar te întrebi într-un poem - „Cine este poeta Mara Nicoară?"
- - Răspunsul meu rămîne același ca atunci: „eu sînt doar un om / care rîde / plînge, / se ceartă de dimineața / la cozi la piață, / Aștept primăvara să vină aceleași păsări / galbene în nuci...".
- - Ultimul tău volum de versuri - „Mai mult pasăre decît înger"- se deschide cu poemul „Transilvania". Într-o poezie de dată mai recentă scrii: „Mă reîntorc cu sufletul / la dulcea lumină din Transilvani"...
- - Transilvania înseamnă pentru mine acasă. De cîte ori sînt obosită, fac o călătorie într-un sat din Transilvania, satul unde locuiește bunica mea, care are 90 de ani. Dar ceea ce m-a emoționat a fost vestea primită de tatăl meu de la oamenii dintr-im sat, Ocnița, cum că preotul ar fi citit în biserică poezii de-ale mele - poeziile despre Transilvania.
- - Cum ai debutat?
- - În ianuarie 1971, mi-am făcut curaj și am luat trenul de la Tîrgu-Mureș la Cluj. M-am dus la revista „Tribuna" cu un plic cu poezii. D.R.Popescu și Victor Felea mi-au primit poeziile și mi-au spus să mă întorc peste o oră, ca să aibă timp să le citească.Îmi voi aminti totdeauna de acea oră de emoții, cînd mă plimbam pe străzile Clujului, ninse, așteptînd un „da" sau un nu" la întrebarea „dacă am talent".D.R. Popescu a zis „da" și peste o săptămînă am avut o pagină cu poezii în „Tribuna", însoțite de o frumoasă prezntare a lui Victor Felea. Tot în acel timp, i-am dat un plic voluminos cu poezii criticului Alexandru Piru care cu o rară generozitate, fără măcar să știu, a dat aceste poezii editurii „Cartea Romanească", și astfel am debutat, în 1972, cu volumul „Cuvintele, frumoase flori".
- - Bine primit?
- - Prima cronică a fost cea a lui Eugen Barbu, în „Magazinul", unde avea rubrica „Spirale" - o cronică elogioasă, încurajatoare. Am acum patru cărți apărute, dintre care trei la „Cartea Romanească", director fiind strălucitul scriitor Marin Preda. Vreau, de fapt, să spun, că drumul meu poetic a fost încurajat de mari nume ale literaturii noastre, semn că adevărații scriitori sînt și oameni nobili, generoși.
- - Ce gînduri nutrești, acum, despre celelalte cărți ale tale?
- - Prima carte n-o mai iubesc. Din „Biciul albastru" și "Inorogul alb" aș reține numai o parte din poezii. Consider că saltul calitativ s-a produs cu volumul „Mai mult pasăre decît înger" - scris în zile de mare tulburare sufletească.
- - Unul dintre poemele cărții e chiar datat - 4 martie...
- - Sînt, am simțit asta, momente în viață cînd începi să te temi de moarte. Ajungi într-un punct și te întrebi: de ce trăiești? de ce trebuie să mori?, de ce să moară floarea de păpădie sau păsările nevinovate? Scriitorul trebuie să aibă acest fior în fața existenței și a morții. O carte nu poate fi tulburătoare dacă nu este tragică. Țin la ultimul meu volum de versuri pentru că el arată că sînt un om.
- - Poemul amintit se sfîrșește cu o întrebare: „Cum trebuie să trăiești cînd moartea poate veni oricînd?" I-ai aflat un răspuns?
- - Răspunsul l-au găsit și alții: să trăiești cu intensitate orice secundă, orice zi, să trăiești totul atît de frumos, de deplin și de cinstit încît să fii compensat de eternitatea care te așteaptă.
- - Eternitate sau uitare... Asta se decide în timp de cei care te citesc. Te gîndești, atunci cînd scrii, la ei?
- - Cînd scriu, nu mă gîndesc la cititor. Mă gîndesc la el cînd îmi apar cărțile, și tirajele lor, mult prea mici, se epuizează din librării în cîteva ore.
- - Ar putea fi acuzat de întîrziere acest gînd, ce impiedic o continuț comunicare cu cel căruia, de fapt, i te adresezi în fiece moment - cititorul.
- - Nu cred că-i așa. Ca dovadă, am fost, cu cenaclul revistei „Luceafărul" la multe întîlniri cu cititorii. Oamenii din sală m-au ascultat într-o mare liniște, fie că erau țărani sau intelectuali, pentru că rosteam lucruri adevărate, care îi frămîntau și pe ei.
- - Într-un articol publicat anul trecut cereai din partea cititorilor răspunsul la o seamă de întrebări cu privire la rostul și valoarea poeziei tinere. Ce-ar fi să încerci ca, în cazul tău, să-ți dai singură aceste răspunsuri. Deci, de unde te tragi, spiritual?
- - Imi văd descendența spirituală de la Eminescu, Bacovia și Blaga. Din literatura universală, am un adevărat cult pentru Erich Maria Remarque.
- - Ce ai adus nou în poezia vremii?
- - Cred că am realizat cîteva lucruri: într-un moment cînd se cultiva poezia grațioasă și plină de volute, eu am scris poezii viguroase și sincere, de o sinceritate care a șocat pe unii. Am introdus în tematica poeziei mele universul familial, viața cotidiană a unei femei și iată, acum poetesele nu se mai jenează să spele cămăși, să cumpere pîine etc...
- - Ce crezi despre generațiile literare?
- - Nu cred în generațiile constituite după anii de naștere. Mă consider dintr-o generație spirituală cu Ovidiu Genaru, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe.
- - Sînt convins că o făceau și pînă acum, fără a simți în asta poezia, cîtî voate exista în acest univers strîmt. Ai avut vreodată, scriind despre asemenea lucruri, sentimentu că bați la poarta capodoperei?
- - Da, în cazul cîtorva poezii. Pe celelalte le-am scris pentru că nu pot să nu scriu.
- - Te simți creatoare a unei opere reprezentative?
- - Nu încă. Am reușit doar să dovedesc că exist.
- - Îmțeleg, deci, că experiența de viață, fie ea cît de măruntă, are un rol important în scrierea poeziei.
- - Desigur. Eu scriu doar ceea ce trăiesc. Sînt alta cu fiecare zi, cu fiecare secundă, deci scriu mereu altceva.
- - Ce perioadă de viață îți pare cea mai fertilă creației poetice?
- - Din observațiile mele, poeții au o perioadaă destul de scurtă de intensă creație. Scriu frumos și cu nebunie cît sînt tineri. După aceea se întîmplă ceva: le dispare entuziasmul liric. De aceea mă grăbesc să scriu, scriu în fiecare zi, pentru că mi-e teamă să nu îmbătrînesc și să nu-mi dispară entuziasmul. Asta înseamnă, în fond, să fii scriitor tînăr: să ai entuziasm, să poți clădi un munte de poezie într-o singură zi, să-ți trăiești viața poetic!
- - La ce scrii acum?
- - Am predat editurii „Eminescu" o carte de poezii - „Boala crinilor", boala de care sufăr - născută de sentimentul tragic al trecerii timpului. E scrisă în aceeași manieră cu „Mai mult pasăre...", adică este de-o mare simplitate a expresiei. Cînd vorbești de la suflet la suflet, zorzoanele nu-și au rostul. Voi preda și editurii „Albatros" unul de proze poetice.
- - Cărei necesități suplimentare de comunicare îi corespunde această trecere de la poezie la proză, cu atît mai mult cu cît rîndurile, citite de curînd, ale unei proze - crez de viață și crez artistic: „Să ard total cu fiecare zi și noapte cît mi-e dat să trăiesc pe lumea asta, pentru că numai așa merită să trăiești, în flăcări" - nu par a se diferenția decît prin așezarea rîndurilor de ceea ce scriai în versuri? Ce nouă experiență dorești, deci, să propui cu acest nou volum?
- - Îm el nu vor fi cuprinse nici eseuri, nici poezii, dar nici simple capricii. I. Ziedonis spune despre acest gen „Epifaniile sînt mici impulsuri,mici străfulgerări, în lumina cărora multe dintre clipele existenței se detașează cu o cruzime aparte". În secolul al X-lea, în Japonia, Sei Sonagon scrie și ea epifanii, realizînd o proză de mare strălucire și prețiozitate înfățișînd o civilizație rafinată. Prozele din volumul meu îmi dau posibilitatea să înfățișez viața din jur, lumea așa cum m-a trăit și am trăit-o în ultima vreme.
- - Această libertate ți-o poate oferi și poezia. Dar, fierește, opțiunea pentru un gen literar sau altul este o problemă care interesează numai pe creator. După acest volum de „epifanii", va urma reîntoarcerea la poezie?
- - Va urma o pauză de cîteva luni și, apoi, sper să scriu altfel, cu alte imagini și cuvinte, pentru că un poet care nu „renaște" din cînd în cînd devine plicticos.
- - În legătură cu menirea poetului, „Oamenii" începe cu versul „Prin noi patria gîndește" iar într-un alt poem scrii: „noi sîntem niște luptători eterni / Pentru binele patriei". Scrii multă poezie patriotică. Ce crezi despre ea?
- - Eu îmi iubesc patria, poporul, partidul. Și scriu acest lucru. Cred că țara mea este cea mai frumoasă, cred că oamenii patriei mele sînt minunați, cred că partidul nostru este cel mai bun. Tatăl meu ține acasă, pe perete, fotografia tovarășului Ceaușescu și nu-l obligă nimeni să facă acest lucru. Fără Partidul Comunist, însă, tatăl meu era azi un țăran sărac și eu, probabil, la fel. Iată de ce scriu poezie patriotică: pentru că în patria noastră fiecare om se poate realiza.

Dan Mucenic - Luceafărul - martie 1979

O nouă poetă

În tînăra lirică românească a mai răsărit un nume pe o carte de început poetic, plină de promisiuni și aparținînd unei tinere studente din Tîrgu Mureș: Mara Nicoară. Versurile sale se intitulează ingenuu „Cuvintele frumoase flori". Sînt sticuri de feminină sensibilitate, de intimism. Scurtele incantații ale poetei Mara Nicoară palpită sub semnul lui Eros. Pentru cititorul receptiv, fiecare strofă ascunde însă o confesiune tragică. Încetul cu încetul observ că provincialul titlu dat cărții e un joc, un pretext îndărătul căruia palpită o dramă. Atractivele roze stilistice ale Marei Nicoară ascund între petale minuscule limbi de ofidieni.

Virgil Gheorghiu - Luceafărul 10 iunie 1972

 

„Biciul albastru" de Mara Nicoară

Sigur că poeta nu mai posedă prospețimea primelor apariții, dar ni se pare important că textul păstrează încă ceva ingenuu în muzica de fond a poemelor. Există la Mara Nicoară o vitalitate excepțională, o explozie a cuvîntului și un suflu care o salvează de multe rele. Și în toată aglomerarea de cuvinte dure și de stări de amazoană apare cînd și cînd un duh lilial care frăgezește poemul ca umbra trandafirie a unui foc tandru.

Eugen Barbu - Luceafărul 16 noiembrie 1974

 

„Inorogul alb", cel de-al treilea volum de poezie al Marei Nicoară ne oferă prilejul să vorbim despre autoarea lui ca despre o poetă constituită. (...) Foarte feminină poezia Marei Nicoară are meritul de a nu se reduce doar la țipătul direct și imediat al simțurilor ci de al spiritualiza printr-un efort de sublimare (...)

M. Ungheanu - Luceafărul - 1976

 

(...) Mara Nicoară s-a relansat prin „Mai mult pasăre decît înger", unde directețea și imprevizibilitatea limbajului reușesc să smulgă din indiferență pe orice cititor.

Alex. Ștefănescu - Scînteia Tineretului - decembrie 1978

Poezia Marei Nicoară e o fantezie continuă, un teritoriu cu care poate să facă ce vrea, o țară mereu de cucerit (...)
Ceea ce dă prețul acestei poezii este marea ei autenticitate. Nici sentimentele, nici imaginile nu par confecționate ci izvorîte spontan dintr-un prea plin sufletesc. O aspirație către puritatea netrucată și o vie autenticitate a sentimentelor exprimate printr-o grațioasă imagistică ce amintește de unele icoane pe sticlă oferă poeziei scrisă de Mara Nicoară un sigiliu particular.

Mihai Ungheanu - Luceafărul - septembrie 1978

 

O carte care merită toată atenția este „Mai mult pasăre decît înger" a Marei Nicoară, poetă remarcabilă, cu un pregnant simț al concretului, aici preamărind tot ce intră în zodia palpabilului existenței de zi cu zi și refuzînd speculația sterilă, aici căutînd a fugi tocmai de obsesia cotidianului (citește, prozaicului) dorinică de a cumpăra un trandafir cu ultimii bani rămași în buzunar. Poeta are o orgolioasă conștiință de sine și o înșiruire, chipurile, autocritica datoriilor unui creator, afișează indirect într-o modalitate altminteri excelentă, în ordine lirică, o profesiune de credință egotistă (...)

Victor Atanasiu - Argeș - decembrie 1978

 

S-ar părea că ultima carte de versuri a Marei Nicoară ne încunoștințează de faptul că spiritul tineresc, avînd nu o dată înfățișarea unei încîntătoare și spectaculare gesticulații de copil teribil - element evident definitoriu pentru creația de pînă acum a poetei - își află, în sfîrșit, limanul regăsirii de sine. (...)
Secțiunea tematică a cărții în cuprinsul căreia prerogativele unei atare înțelepte și trainice formule de viață cunosc cea mai pregnantă transpunere poetică o constituie, fără îndoială, aceea în care Mara Nicoară se dovedește o inspirată și avizată exploratoare a existenței umane de fiecare zi, cu speciala aplecare asupra universului domestic. În totul ni se propune imaginea ușor subliniată a unui „jurnal" de familie, impresionant tocmai prin indicibila lui autenticitate.

Nicolae Ciobanu - Scînteia Tineretului - ianuarie 1979

 

Remarcabile sînt în „Boala crinilor" poeziile plasate către sfîrșitul cărții. Tonalitatea este a unui țipăt neputincios înaintea durerii, a cărui grație rezidă tocmai în propria neputință, concretizată într-o stare de uimire sfios-înlăcrimată. Pe ici pe colo se strecoară avertismente inocente, care mai degrabă accentuează dominanta acut feminină a trăirii lirice, aceea a unei incapacități (ori refuz) al ripostei (...)

Victor Atanasiu - Scînteia Tineretului - aprilie 1980

O poetă foarte talentată, neapreciată încă la justa ei valoare (mai mult, respinsă uneori cu iritare nemotivată), este Mara Nicoară. Ajunsă la a cincea plachetă de versuri, poeta se remarcă printr-o franchețe și prospețime a rostirii, imaginile căutate, nici vorbă, par, grație tensiunii interioare a discursului liric, spontane, picate, datorită unei felurite inspirații de moment, atunci pe hîrtie (...)
O senzibilitate decent-crispată, domină poemele. Negre presimțiri cutremură sufletul poetei, care le mărturisește însă pe toate decent, șoptit, fără a face caz, cum se spune, și dînd tocmai de aceea intensitate dramatică confesiunilor sale. (...)
Obsesia abandonului, a singurătății viitoare e atotputernică, iar poeta o relevă cu frică sfioasă în compuneri remarcabile. În viziunile ei triste, iubitul e aidoma unei corăbii ce se va îndrepta spre un pămînt mai tînăr; El e o săgeată care se îndepărtează de arcul care i-a luat puterea.

Victor Atanasiu - România Literară - august 1980

 

(...) Mara Nicoară este un regizor abil care invocă obsedant puritatea, intenția ei fiind ca printr-o mirare permanentă în fața lucrurilor și prin prospețimea percepției să dea faptului cotidian dimensiunea estetică. (...) Mara Nicoară, o poetă deosebit de înzestrată, și, de ce să n-o spunem, reprezentativă a actualei lirici feminine românești, are datoria de a medita asupra lucrului considerat cel mai bine făcut, scrisul. Dacă nu în ideea de literatură, atunci în ideea de devenire.

Vasile Mihăescu - Convorbiri literare - octombrie 1980

Mara Nicoară este o poetă spontană care crede cu fermitate că poezia se mai face și din emoție, așa cum - după o cunoscută maximă anecdotică - vinul se mai face și din struguri. „Boala crinilor" vine să confirme aceeași disponibilitate sentimentală, ușor cenzurată de lecturi și de experiența celor cîteva cărți publicate pînă acum. (...)
„Boala crinilor" e o carte mai introspectivă, din care n-a dispărut - totuși - sinceritatea naivă; Surprinde mai ales simplitatea și acuratețea cu care sînt spuse lucruri grave.

Emil Manu - Săptămîna - martie 1980

 

Absolut remarcabilă este „Boala crinilor" (editura Eminescu 1980) dedusă de Mara Nicoară dintr-un spirit liric care s-a modificat treptat, sporind în chip hotărîtor proporția reflexivă și cu o inedită aripă melancolică strecurată aici imperceptibil. Din exaltarea senzațională și cu un cult carnal, insolit în lirica feminină românească, plină, cu două-trei excepții, de chipuri cugetătoare, a rămas un fir subțire, ca de fum, învolburat arareori de instinc. Reflexivitatea provine dintr-o revelație, ca să zic așa, filozofică: poeta a descoperit condiția omului efemer (...)

Artur Silvestri - Luceafărul - septembrie 1980

 

(...) „Obiectele verii" încearcă radiografia unei vîrste a sufletului mult diferită de cea căreia i se scria răbojul în cărțile de pînă acum ale Marei Nicoară; Este vîrsta la care inexorabila trecere a timpului se face simțită cu tot mai multă putere, răpind puțin cîte puțin din strălucirea verii - vara, ca anotimp al trăirilor plenare... Această trecere este subtil orchestrată de poetă - de la semne aproape imperceptibile la o veritabilă angoasă (...)
Cum se poate vedea, versul Marei Nicoară atinge pe alocuri simplitatea relevantă a destăinuirilor fundamentale.

Nic. Ulieriu - România literară - septembrie 1981

(...) Poezia este la ea necesitate vitală și exces de trăire cuvintele sînt prelungiri directe ale stărilor sufletești (dar și ale abstractizării emoției, demonstrînd uneori) adresîndu-se parcă unei lecturi „senzoriale" în mișcarea imprevizibilă a unei beții de imagini pătimașe și jucăușe, desfășurîndu-se cînd simplu în interioare, cînd grațios ingenioase într-o natură stilizată, ca în rococo-ul senzual și „prețios" al tablourilor lui Francois Boucher (...) O învolburare a culorilor străbate poezia Marei Nicoară cu tonuri diafane de roz și argintiu și nuanțe tandre de azur și galben, ca desfășurarea spumoasă a unor rochii somptuoase (...) Dar culorile din care se întrupează versurile sînt pastele grele de roșu purpuriu și aur strălucitor care poleesc lumea, ascunzîndu-i urîțenia și cenușiul. Crinul, crizantema, pasărea galbenă rămîn o aspirație în timp ce poemul se aprinde de petele violente ale privighetorii purpurii, rochie de aur a ploii, și mai ales ale trandafirilor roșii, floarea ce-a mai invocată în arderea acestei poete a iubirii și luminii, însetate de frumusețea eleganței. Lumea ei e plină de pulberi de aur și scoici trandafirii, nori aurii, flori de aur, ciorchini de struguri sîngerii, melancolia ce-i înțeapă sufletul cu ace de aur, haine de purpură, lumină de aur dulce, oglinzi și ceasornice, amestecîndu-se uneori cu lucrurile insignifiante care ne asediază existența zilnică. (...)
Poezia Marei Nicoară are ceva din parfumul amețitor al crinilor și din frumusețea tristă a petalelor de trandafir risipite pe mobilele vechi printre bibelouri prețioase.

Dan Alexandru Condeescu - Flacăra - martie 1981

 

Mara Nicoară nu-și epuizează formula lirică pentru că-și reglează suflul poemelor cu ritmul interior, pe o durată scurtă, obligîndu-se la disciplina concentrării care o ferește de inflația verbală. Deși profund senzuală, poeta posedă o cenzură interioară care conferă poemelor echilibru nelăsînd patetismul sau euforia să emită note acute. „Obiectele verii" este un volum în care curajul sincerității netrucate, al simplității nesofisticate și al bucuriei compensatoare fuzionează fericit cu proiecția în imaginar și cu rafinamentul desenului unor embleme ale stărilor emoționale transpuse într-o poezie de calitate.

Sultana Craia - Luceafărul - aprilie 1981

 

(...) La sfîrșitul lecturii, impresia e că toată această poezie regenerează, prin retortele de o subtilitate specială ale spiritului feminin, tensiunea și atmosfera „macedonskiană", fiind în fond o epistolă elegiacă în versuri somptuoase, saturată de melancolie și pecetluită cu miniaturi în stil oriental, pe al căror fond auriu sînt proiectate imagini de basm ori, prin contrast, imagini terificante ale lumii moderne. Spiritului care refuză cu îndărătnicie contactul cu zona liminală a realității, i se pun aripile unei păsări de aur pe care cineva o trage totuși, cu o frîngie de mătase spre pămînt. (...)
A face poezie cu hieroglifa aurului e un lucru dificil. Mara Nicoară izbutește imagini fastuoase sau stranii (...). Semn al unui instinct poetic, ea face din el, în cîteva rînduri, și-o modalitate metaforică de a tezauriza melancolia.(...)
Am început prin a desconspira simbolul care mi se pare esențial în această lirică încă ingenuă, neprogrmată și, aș zice, de o spontaneitate neîndoioasă, pentru că el generează aici o suprarealitate deopotrivă a strălucirii și a melancoliei. În prezența lui se află secretul unei tensiuni poetice care nu se naște din antinomii, opoziții, contrarii. Spiritul se învecinează pașnic cu lumea sau se recunoaște în interiorul ei. (...)
Să nu ne înșele goana febrilă a poetei după un spațiu protector, după un ideal ori după un liman. Aceasta e pricinuită nu de lucruri, chiar dacă uneori sînt pictate desfășurat, în avalanșă, invadînd existența, ci de comparația ființei cu eternitatea lor. Există la Mara Nicoară o spaimă neoprită de nimic în fața implacabilității timpului, fanării și decrepitudinii. Poeta e adesea o poză meditativă, răsucindu-și în inimă cuțitul melancoliei. (...) Cînd poemul se încadrează în ramă, (...) efectele ating virtuozitatea. (...)
Sigur, poezia Marei Nicoară se bazează, dacă se poate spune astfel, pe dicție: frumusețea ei provine din cursivitatea discursului la o anumită temperatură a spiritului. (...)
În poemele în proză din „Obiectele verii" dăm peste aceeași rostire bine pusă la punct, impregnată de pecetea melancoliei, dar parcă proza este, realmente, mai la ea acasă. Pînă la un punct, aceste poeme în proză sînt niște tablete, uneori cu temă autoimpusă (...)
Ca și la Fănuș Neagu în astfel de tablete lucrează un demon al metaforei care are darul de a căsători lucruri extrem de disparate, care se întîlnesc întîia oară, privindu-se cu uimire. (...)
Ochiul poetei are capacitatea de a vedea în volume, dînd corporalitate impalpabilului (...)
Cine a scris asemenea versuri e îndreptățit să creadă nu numai în viitorul poeziei sale, ci și în prezentul ei.

Constantin Sorescu - Săptămîna - martie 1981

 

Feminină în expresie - dar adesea bărbătească în gîndire - netedă și aspră în același timp - dar simplă și sinceră - limpede în primul rînd - poezia Marei Nicoară definește într-un grad înalt lirica patriotică feminină din zilele noastre tinzînd să devină adevărat punct de reper în lirica patriotică românească în general.

Nicolae Georgescu - Luceafărul - decembrie 1982

 

În eflorescența poeziei feminine a ultimelor două decenii vocea lirică a Marei Nicoară s-a făcut auzită printr-o voluptoasă cîntare a dorului de viață, de exuberanță juvenilă și tandrețe. Am remarcat în cele cinci volume pe care le-a publicat din 1972 încoace o mare capacitate de a vedea relațiile ascunse dintre ființă și lucruri, mari îndrăzneli stilistice și metafore, puterea de a îmbrățișa cosmosul într-o poezie de exaltări și jubilații.

Al. Piru